Cu Byron

Cand soarele rasare,
In lumina blanda a rasaritului alb,
Sa citesc din Byron la inceput de zi,
Cu tamplele plecate dincolo de noapte,
Gustand miracolul tacerii,
Si ramanan cu Byron,
Noi singuri,amandoi,
Uitand de bratele lungi,caracatice
Ale timpului ce ma subjuga,
Dincolo de tumultul oamenilor si
Dincolo de timpul in care nu ne-am
Inca,

Cunoscut...

Cu Byron sa-mi desfat timpul si lumina
Diminetilor reci de primavara tarzie,

Cu Byron credinta ca lumea ma va ierta
De necredinta mea in neputinta de-a uita
Si de-a ierta tot mijlocul hidos si putred
Al ramelor de oameni sortiti declinului
S-atat de nemilosi in fata plinului
Pe care ti-l descopera in suflet!

Cand soarele rasare,
Byron sa-mi ramana aproape,
Pe bratele lui,
Fruntea mea sa se aline,
Soaptele vii ale versurilor mute
Sa nu ma uite si sa ma scufunde
In orice zi si-n orice noapte
Sa uit de griji, dureri, sperante oarbe...

Iar versurile lui,
Puternice si blande,
Alaturi de-ale mele,
Zadarnice si crude,
Sa zamisleasca lumina candida si soare
Sa-mi creasca-n ochii mintii
Doar mie, si nu oricare
Din versurile lui sortite sa imi fie,
De-a pururea alaturi de inima sa-mi fie!!